Politikul.ro

Articol

Politikul.ro > Actualitate > Dumitru Crudu: O fetiță din Kiev i-a salvat viața mamei ei

Dumitru Crudu: O fetiță din Kiev i-a salvat viața mamei ei

Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.

Ana a cumpărat deja sticla de lapte și a ieșit cu ea din magazin, când a căzut blestemata aia de rachetă rusească peste spitalul de copii de vizavi. Mai întâi a auzit un vâjâit îngrozitor și momentan a auzit și bubuitul ăla înfiorător și ea se gândi că, poate, ăsta  e sfârșitul lumii. O flacără uriașă învălui din toate părțile clădirea spitalului, și i-a ars ochii. Unda exploziei a aruncat-o în aer și a trântit-o la pământ ca un cal nărăvaș, acoperind-o până sub bărbie cu o pătură de tencuială, groasă. Molozul, din ceea ce a fost magazinul ăla până acum câteva clipe, continua să se îndese peste ea și împrejurul ei. Vânzătoarea care i-a dat laptele pe datorie nu au mai reușit să iasă din băcănie, prăvălindu-se peste ea. Bucăți de piatră, de tencuială, de sticlă, de ardezie se opinteau s-o acopere cu totul.  O pernă de pulbere îi căzu peste gură și ochi. Acum nu mai vedea cerul, fiind îngropată sub dărâmăturile magazinului, care nărăvea să se transforme în propriul ei sicriu. Se sufoca. Nu mai putea să respire, iar când respira, respira doar praf. Inima îi bătea neregulat în piept, iar de sus continua să plouă cu pietre peste ea, apăsându-i mâinile, picioare, pieptul, capul, cu o putere înspăimântătoare. Se gândi la fetița ei de trei ani pe care a încuiat-o în casă, ca nimeni să nu intre peste ea. Fetița ei era singură și o aștepta să revină de la magazin, Își imagină cât de tare s-a speriat când a detonat racheta aia și a auzit explozia aia înfricoșătoare.

Fără ea, nu s-ar fi putut descurca. Nu, ea nu trebuia să moară în coșciugul ăsta de moloz, ea trebuia să se întoarcă la fetița ei. Era obligată să facă asta. Cu ultimele rămășițe de puteri, pe care le-a mai găsit în ea, reuși să-i miște un deget, apoi alt deget, pe urmă toată mâna. Își mișca mâna stângă, învârtind-o în jurul  de la stânga la dreapta, pentru a-și face loc. Apoi a reușit s-o smulgă din ghearele mormântului ăla rusesc și s-o scoată la suprafață: nu peste mult, a scos-o și pe cealaltă.

Două mâini singure ieșind din pământ ca doi șerpi. Dacă le-ar fi văzut cineva cum râcâiau molozul din jurul lor, s-ar fi putut speria de moarte. Mâinile alea fără corp debarasau pământul de pe fața femeii. Când și-a distrus masca de pulbere și tencuială de pe ochi și gură, femeia și-a ridicat și capul din mormânt. Acum la suprafața movilei de moloz se puteau vedea doar un cap și două mâini, dar nu și corpul cărora le aparțineau, corpul mai fiind încă îngropat în pământ. Cele două mâini, cu cele zece degete ale lor, râcâiau pământul de corpul femeii. Când reuși să se desprindă din chingile magazinului ucigaș, femeia era leoarcă de sudoare și năclăită de sânge și praf.

Părea o stafie. O stafie pe care o durea tot corpul. O piatră o izbi în ochi și acesta i se umflă cât ai zice pește. O altă piatră o lovi în picior și ea începu să șchiopăteze.

Alergă șchiopătând acasă. Important era să ajungă acasă și nu conta în cea stare. Descuie ușa și se prăbuși leșinată de-a lungul vestibulului. Auzind bufnitura, fetița s-a sculat în picioare din fața icoanei la care s-a rugat tot timpul de când mama ei a plecat la magazin și a ieșit în antreu, țipând din toți bojocii, înfricoșată. Femeia aia murdară de o pulbere albă din cap până în picioare părea a fi un strigoi.

Văzând că nu se mișcă, o înconjură roată examinând-o cu patruzeci de ochi. O recunoscu. Era mama ei, leșinată în coridor.

Liza a închis ușa, pe care mama nu a mai reușit s-o închidă și a mers în bucătărie de unde a luat o sticlă de apă de pe masă, cu care i-a spălat fața. S-a lipit cu obrazul ei de obrazul mamei, plângând.

Femeia simți cum începu să cadă în gol, cu o viteză amețitoare. De undeva de sus auzi o voce subțire de om, care semăna foarte mult cu a fetiței ei. Liza o chemă să se întoarcă la ea, cu un glas debordând de jale, dar cum să se întoarcă, odată ce nu exista niciun pământ sub ea, pe care să poată să-și pună piciorul. Cădea în hău și nu putea face nimic ca să oprească această cădere. Parcă ar fi fost suptă de un vârtej. De o bulboană nevăzută.

Fetița îi zgâlțâia fața mamei sale și urla de frică, temându-se ca aceasta să nu moară și ea să rămână singură. Atât de tare a mai strigat doar atunci când a atacat-o o haită de câini în fața blocului, unde a mers să ducă gunoiul.

Mama îi auzi vocea și se agăță cu mâinile de două rădăcini de copaci, bălăngănindu-se deasupra hăului fără fund care se căsca sub ea.

Fetița urla: Mamă, mamă, nu muri, mamă. Eu ce voi face fără tine? La mine nu te gândești?

Femeia i-a auzit vocea foarte deslușit și cu un efort supraomenesc s-a agățat de ale rădăcini de deasupra ei, până s-a aburcat sus, iar când a simțit pământul sub picioare, a deschis ochii și a văzut-o pe fetița ei plângând înfricoșată. A apucat-o de mână ca s-o liniștească.

Căzând că mama și-a deschis ochii și a apucat-o de mână, fetița s-a oprit din plâns și și-a lipit obrazul de obrazul ei.

– Apă, apă, a cerut mama și fetița a alergat la bucătărie ca să-i aducă o cană plină. Femeia a băut-o toată.

Liza îi salvă viața, iar acum femeia era obligată să-i salveze viața fetiței ei.

Imaginea utilizată în acest articol a fost preluata de pe site-ul Stiri pe Surse și poate fi vizualizată direct aici.

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *