Mai sunt și Biblioteci, prin România acestor șanse cu jumătate de măsură, în care oameni buni reușesc să construiască. În care oameni curajoși îndrăznesc să parieze pe ceea ce nimeni, într-un joc bazat pe interes și necesitate, nu ar paria. Mai sunt colțuri de țară, rătăcite prin hărți care seamănă a trupuri, în care se pot petrece secunde și se pot întretăia cronometre, astfel încât, la socoteala finală, totul să conteze.
Am fost într-o astfel de Bibliotecă. În mijlocul unei Bucovine care seamănă a film, a pictură, a fotografie, într-un orășel mic, în care oamenii se cunosc între ei, în care cei mai tineri îi salută pe cei mai în vârstă: la Câmpulung Moldovenesc.
Acolo, între zidurile recent renovate ale unei clădiri despre care unii spun că nu impresionează neapărat prin arhitectură, dar care ți se întipărește în minte prin semnele pe care le lasă în suflet, se adună, aproape în fiecare săptămână, fără să fie obligatorie vreo taxă de participare, pentru evenimente pe care biblioteca le gândește, le organizează și le plătește, cei care au nevoie de vindecarea care vine din cuvinte și din muzică.
Prin managerul Nicoleta Bogoj, om energic care își iubește comunitatea și cu care viața, câteodată, uită să fie la fel de bună și generoasă, în mansarda bibliotecii se creează o atmosferă de biserică, de mare catedrală în care oamenii vin și se roagă, pentru mai bine, pentru timp, pentru o oglindă corectă, care să reflecte lumea așa cum e ea în clipele de închinăciune.
Și privești, intrând în astfel de locuri, cu asemenea arhitecturi sufletești, în ochii celorlalți. Și găsești ceea ce credeai că nu mai poți afla vreodată: bunătate, liniște, candoare, speranță, admirație, curaj, angajament, lumină. La Câmpulung Moldovenesc nu doar se citește, nu doar se caută întâlniri cu autori de cărți tipărite recent. Se și ține minte.
Cât ar fi de greu să avem în toate orășelele mici, așa cum e acesta, manageri de bibliotecă deștepți, capabili, interesați de postul pe care îl ocupă și nu doar de vreun salariu la final de lună? Cât ar fi de greu să se termine, măcar în cultură, cu politizarea pe toate planurile, cu atmosfera de bordel politic în clădiri care stau să se dărâme și pe care nimeni nu le administrează cum se cuvine?
Cât ar fi de complicat ca în marile orașe ale țării să existe, de asemenea, biblioteci active, care să recunoască fără menajamente că au niște bani publici pe mână și că au și capacitatea de a mai face rost de la privați, pentru organizarea de evenimente care să aibă nu numai ambalaj, ci și miez?
Nu-i greu, vă spun sigur. Dar nu interesează pe nimeni. Țara nu-i astăzi un mare Câmpulung Moldovenesc, în care să existe, pe poziții de forță, apărători ai artei și ai culturii. Ce bine ar fi să se schimbe ceva! Măcar în acest front. Ce bine ar fi să-i vedem pe aceia care au viziune, care au control, care au îndrăzneală și să-i scoatem în față, ca să se poată, ușor, ușor, pe nesimțite, aproape, să se pună la cale o ieșire definitivă din mocirlă. Ce bine ar fi!
Imaginea utilizată în acest articol a fost preluata de pe site-ul Gandul și poate fi vizualizată direct aici.